Am ajuns la jumătatea timpului. Îmi arunc privirea pe tabela de marcaj și văd un 2 scris mare. Înseamnă, deci, că am intrat în repriza secundă a meciului vieții. Gata, nu mai am timp de pierdut cu tot ce nu se subsumează noțiunii de frumos, cu explicații inutile, lungi și devoratoare de liniște. Începe o altă viață, o viață trăită după o altă măsură, aceea a a gestului cordial, o viață care nu mai poate tolera josnicia și lipsa caracterului sub nicio formă.
Am devenit atât de exigent și selectiv, având conștiința acută a risipirii, încât am decis să nu accept în orizontul meu ambiental decât oamenii care știu sa fie buni și onești, aceia care, prin caracterul lor frumos, aduc lumină și echilibru mie și celor din jur. La rândul meu, am datoria de a fi o sursă de calm și un reazem pentru acei oameni buni, simpli , surâzători și rari.
Am învățat să-i ignor, cu neprefăcută seriozitate și cu un dram de nonșalantă, pe toți acei oameni împăunați de propria lor importanță, gregari prin comportament și lipsiți de orice urmă de nobilitate. Oameni care își afișează impudic așa-zisa lor bogăție, anesteziați valoric și fără semne de umanitate. Pentru mine, ei nu există decât sub formă statistică. Observându-i pe acești oameni, am înțeles că între cunoaștere și infatuare există un raport de inversă proporționalitate. Cu cât omul știe mai puțin, cu atât este mai infatuat, iar cu cât știe mai multe, fiind mai profund, cu atât este mai discret.
Mă bucur, în schimb, fără fals entuziasm, de splendida fragilitate a oamenilor care nu fac efortul de a fi altceva, acceptându-și senin, toate sincopele. În proximitatea lor mă simt mai […]
