Catchy.ro: Io, acuma, s-ar putea spune că scriu ca să mă aflu-n treabă. Că nu mă simt vizată, deci nici lezată de subiect, în altă direcție decât aceea că sunt femeie.
Dar, departe de a fi o feministă, ba chiar dușmănită de acestea că nu le țin isonul niciodată și le ridiculizez pe unde le prind, nu sunt deloc prietenă nici cu misoginii. Dealtfel, îmi displac generalizările, orice abordare la extrem, oamenii care vorbesc, scriu (probabil și respiră) în registrul „Deținătorul de adevăruri absolute” și, recunosc, toți cei care au o părere atât de bună despre ei înșiși, încât din principiu nimeni și nimic (de pe planeta aceasta cel puțin!) nu poate nici măcar tinde la valoarea lor, ce să mai vorbim să le fie egali vreodată (termenul de superior nu există în vocabularul acestor indivizi decât ca sinonim pentru propriile persoane.
Mereu îmi promit că n-o să-mi mai pierd vremea înfuriindu-mă cu toate năstrușniciile (ca să folosesc un eufemism) pe care le debitează unul sau altul – pe unii dintre ei îi bănuiesc chiar că o fac doar pentru a mai dezmorți traficul în jurul persoanelor lor, și mai puțin din convingeri clare pe tema dată. Dar, invariabil recidivez. O fi de la culoarea părului, nu știu, dar mă scoate din minți această neputință de a mă ridica până și la propriile-mi exigențe.
Să vedem însă ce m-a aruncat de această dată în păcatul pierderii de timp. (E mai puțin important cine – nu sunt o ființă conflictuală și urăsc can-can-urile).
„Femei care iubesc prea mult” este numele articolului declanșator de mâncărimi în degetele subsemnatei. Problema cu articolul ăsta e că […]
